Acasă » Articole » Articolele mele

Referat

INV. SAV DACIAN ROMI

Invăţarea diferenţiată

 

O preocupare majoră a fiecărui dascăl – deschizător de drumuri – este cunoaşterea reală a individualităţii elevilor cu care lucrează, fapt care conduce la o individualizare a acţiunilor pedagogice, la o tratare diferenţiată a elevilor în funcţie de posibilităţile şi înclinaţiile lor.

Concepţia ştiinţifică privitoare la tratarea individuală a elevilor constă în cunoaşterea gradului de evoluţie a diferitelor procese psihice, a gradului de dezvoltare, a tipului de inteligenţă caracteristică fiecărui copil, pentru a putea folosi mijloace adecvate în scopul dezvoltării acesteia la nivelul standardelor şcolare.

Diferenţierea vizează tehnologia didactică, diferenţierea sarcinilor de muncă independentă în clasă sau acasă, stimularea iniţiativelor şi intereselor personale ale elevilor.

Diferenţierea conţinutului se realizează prin: trunchi comun, curriculum la decizia şcolii, cursuri, activităţi complementare celor din programul obligatoriu pentru toţi, cursuri diferite ca nivel pentru aceeaşi disciplină, activitate extracurriculară corelată cu cea şcolară. Exemple de diferenţieri de conţinut:

a) sistemul unităţilor capitalizate (credite): conţinutul e divizat în unităţi care corespund unui semestru / an / ciclu. Anumite unităţi sunt obligatorii, altele nu, din care elevul alege cele care îi convin. La sfârşitul perioadei de timp elevul susţine un examen care îi conferă un număr de credite. Unităţile prevăd:

- planul general = unităţi indispensabile formării de bază;

- planul special = unităţi specifice conţinutului;

- planul cultural = unităţi care îmbogăţesc universul cultural al elevului.

b) sistemul modular: conţinutul este divizat în subunităţi bine structurate, cu relaţii specifice între ele. Fiecare modul cuprinde obiective exprimate în cunoştinţe, activităţi, are variante ca ritm, nivel de dezvoltare, de recuperare, are probe de intrare (ce este nevoie să ştie), finale (ce trebuie să ştie) şi intermediare (ce ştie).

c) activităţi extracurriculare: ştim că educaţia se realizează în mod formal (activitate şcolară), informal (experienţa cotidiană), non-formal (perişcolar). Edgar Faure spunea : « In vremea noastră se recunoaşte imposibilitatea de a considera educaţia ca un proces limitat în timp şi spaţiu. »

Diferenţierea se realizează prin modul de organizare a activităţii şcolare, a activităţii didactice şi prin metodologia didactică aplicată. Distingem patru moduri de organizare a activităţii:

a) activitate colectivă, caracterizată prin transmiterea informaţiei de la învăţător către elevi;

b) activitate pe grupe, în general omogene, constituite după un anumit criteriu;

c) activitate pe echipe, grupe eterogene, constituite după preferinţa elevilor pentru o activitate;

d) activitate individuală, independentă.

Activitatea pe grupe:

- în constituirea grupelor numărul de elevi să nu depăşească 6-7, gruparea elevilor să se realizeze după un criteriu (ex. natura activităţii) sau la libera alegere a elevilor şi se stabilesc relaţiile dintre membrii grupului (ex. coordonatorul poate fi un elev sau învăţătorul);

- tipuri de activităţi pentru grup: rezolvarea de probleme, lucrări practice, studiu de documente, proiecte, anchete;

- relaţia învăţător-elev se modifică astfel: învăţătorul sprijină elevul, îi stabileşte conţinuturile şi materialele necesare, învăţătorul pregăteşte activitatea, îndrumă în punctele cheie, dar NU conduce activitatea.

Jean Vial: « Activitatea în grup se caracterizează prin specificarea sarcinilor după motivaţiile şi capacităţile membrilor grupului, asigurarea unităţii conţinutului activităţii, coordonarea, convergenţa efortului, existenţa unui responsabil şi a unui colectiv. »

Exemple de situaţii în care se pot organiza activităţi pe grupe: la limba romană, la exerciţii de consolidare, la ştiinţele naturii, aplicaţii în consolidare şi recapitulare la orice disciplină.

J. Deschamp a constatat că există diferenţe între elevi de aceeaşi vârstă şi capacitate intelectuală, faţă de diferite sarcini de lucru. Astfel 13 minute este media diferenţelor de timp într-o sarcină de căutare a unor cuvinte într-un dicţionar, 2 minute 1/2 pentru exerciţii uşoare de adunare, pentru rezolvarea unor probleme de aritmetică, 11 minute.

E. Planchard spune că în general “linia de conduită a profesorului este aceea de a-i frâna pe aceia care se arată prea inteligenţi, de a-i stimula pe cei care nu sunt destul de dezvoltaţi, pentru realizarea unor norme unice.” Elevii diferă din punct de vedere al aptitudinilor, a ritmului de învăţare, a gradului de înţelegere a fenomenelor (unii aprofundează, alţii sunt superficiali), a capacităţii de învăţare, a rezultatelor obţinute.

Pentru diferenţierea prin metodologie este nevoie ca:

- elevii cu capacitate de învăţare scăzută să fie cuprinşi în activităţi frontale, dar trataţi individual;

- elevii cu dificultăţi accentuate ale capacităţii de învăţare să fie instruiţi în grupe, dar cu teme diferenţiate pentru activitatea independentă;

- elevii cu capacitate de învăţare mai redusă să fie incluşi în clase speciale;

Individualizarea prin muncă independentă se poate realiza prin:

- teme individuale / acasă;

- muncă personalizată, activităţi cu conţinut diferenţiat, realizată individual.

In mod obişnuit elevii lucrează individual mai ales pentru fixarea şi consolidarea cunoştinţelor, pentru aplicarea lor în practică, pentru formarea de priceperi şi deprinderi, pentru exersarea unor operaţii mintale, rezolvând exerciţii şi probleme, efectuând măsurători, desene, schiţe, compuneri. De multe ori activitatea individuală se organizează dându-li-se elevilor spre rezolvare teme comune, învăţătorul având grijă ca acestea să fie variate, de dificultate crescândă, substanţiale.

In ultimul timp un rol important îl ocupă activitatea individuală pe grupe de nivel. In acest caz temele sunt alese astfel încât unele să fie potrivite pentru elevii buni care n-au nevoie de explicaţii suplimentare, altele pentru elevii cu nivel mediu, iar altele să fie adecvate pentru elevii mai slabi, cu anumite goluri la obiectul respectiv, care au nevoie de mai multe îndrumări, ajutor şi control.

In organizarea individuală a procesului de învăţământ, se poate ca temele ce se dau elevilor să fie diferite de la un nivel la altul. Se spune că învăţământul este individualizat sau personalizat. Este greu însă ca învăţătorul să dea teme de muncă independentă adecvate posibilităţilor fiecărui elev în parte, de aceea se recurge la munca diferenţiată pe grupe de nivel.

In cadrul unei lecţii organizate frontal, învăţătorul îndrumă şi conduce activitatea tuturor elevilor din clasă. Acest mod de învăţare asigură însuşirea temeinică şi sistematică a cunoştinţelor predate. Cadrul didactic, cunoscând dificultăţile lecţiei pe care o predă, modulează ritmul predării, astfel încât elevii să înţeleagă şi să-şi însuşească noile cunoştinţe.

Tot în cadrul învăţământului frontal, elevii învaţă cum se folosesc instrumentele de muncă intelectuală: cum să se folosească de cărţi şi dicţionare, de atlase, diagrame, cum să observe, să analizeze şi să prezinte un obiect ori un fenomen, cum să realizeze o schiţă, o hartă, un experiment.

Invăţământul frontal mai are şi însemnate efecte educative asupra elevilor. Transmiterea cunoştinţelor de către învăţător este însoţită adesea de dezvoltarea sentimentelor, de formarea convingerilor şi atitudinilor acestora. Mesajul transmis de învăţător exprimă şi convingerile lui morale, le indică elevilor la care valori aderă şi pe care le respinge, ceea ce îi influenţează şi pe elevi.

Categorie: Articolele mele | Adăugat de: sdr7_net (2018-10-03)
Vizualizări: 5 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar